web analytics

Despre pseudo-identităţile din online

Îi întâlnim cu precădere în subsolurile articolelor de presă, unde semnează cu nume inventate comentarii injurioase. Pe care, cu numele real, n-ar avea curajul să le posteze în spaţiul public virtual. Alcătuiesc o subspecie stranie de spammeri postaci care, în marea lor parte, trebuie îndrumaţi undeva sub tutela Akismetului până ce se vor scutura de spa(s)murile Tourette-ului creierelor de XXX-uri eruptive. De evitat.

Dar nu despre ăştia intenţionam să vorbim, aşa că purcedem spre categoria James Bond-urilor şi John Doe-urilor din blogosferă. Cei care, într-un fel sau altul, ne-au atras atenţia prin acte eroice de trolaj susţinut, oarecum pertinent, dar nerevendicat cu nume, identitate, date reale. Să le explicăm acestora, porneam eu cu avânt împiedicat încă din titlu, de ce nu sunt credibili. Pentru că, nu e aşa, lipsa de plauzibilitate e un simţământ finuţ şi mai greu de reperat, iar unii dintre pseudo-prietenii noştri feisbucişti dau dovadă de acest crunt lips.

Avem încredere în oamenii despre care nu ştim nimic? În general, nu. Adică i-ai da unuia despre care n-ai habar ce nume, adresă, vârstă ori hram poartă – bani cu împrumut? Dacă nu eşti Gigi Becali, nu prea cred. Banii au un caracter impersonal, îi dăm pe tot felul de prostii, însă nu la fel stă treaba cu prietenia, cu înfrăţeala, cu încrederea. Timp – le oferim, cu răbdarea cu care urmărim un film nereuşit, stăm la ghişeul de la poştă, aşteptăm la coada din magazin – toate acestea, cu speranţa într-un final care să merite. În cazul pseudo-identităţilor din online – cum că-şi vor scoate, într-un sfârşit, cagula de macho, înţelept sau Miss Univers. „Nu vreau să se găsească date pe internet despre mine”, vor replica cei mai înverşunaţi pseudo-activişti. „Ce contează un nume, îţi vei schimba părerea despre mine dacă vei afla că mă cheamă Ion sau Vasile?”, vor continua aceştia.

Păi, cam da. Fără masca anonimatului, fiinţa ta şi toată suma gândurilor emise ulterior vor căpăta greutate în ochii noştri. Uită-te la noi: e uşor să afli ce grăit-am în online de 5 ani încoace, cu toate cele bune şi toate cele penibile. Ne purtăm cuvintele în cârcă, ca eroii. Oamenii din viaţa noastră offline ştiu sau pot afla oricând ce-am spus, ce-am făcut, ce-am câştigat şi ce-am pierdut. Ne asumăm fiecare cuvânt, fiecare boacănă. Tu, pseudo-blogăre, ce pui la bătaie? Te ascunzi în spatele unor nick-name-uri? Atunci nu pretinde să fii luat în serios, nu te da plauzibil. Pentru că nu eşti.

În cazul feisbucului, să zicem, pe un cont pseudo-identitatea are o anume gaşcă de prieteni. Pe alt cont, o alta. Pe un al treilea… ce mai contează? Pe un cont eşti activist Greenpeace, pe alt cont propovăduieşti mântuirea, pe altul faci comerţ cu unicorni. Care-s prietenii tăi, omule? Unde îţi este responsabilitatea şi maturitatea? „Le folosesc în scopuri diferite”. Dar prietenii ăia ştiu în ce scop le foloseşti tu superficialitatea de prieteneală fb-istă? Eu, una, m-aş cutremura să ştiu că vreunul care mă dispreţuieşte, par exemple, mă ţine în lista lui în te miri ce scopuri. La fel cum nici eu nu-i ţin pe ăia care mă seacă. Dar ţie ţi se pare normal. Normal poate fi doar dacă eşti ipocrit şi viclean. Mai ales dacă ai nu una, nu două, ci cinci identităţi scornite pe care le uzezi în felul tău întortocheat.

Tragi de intimitate şi de anonimitate când sapi după pornăşaguri, cauţi droguri, arme, câştigi bani negri, presupun. În rest, prăpastia asta între omul real şi hommo internetus e nejustificată. Eşti un laş incapabil să-ţi asumi cuvintele şi faptele 2.0., ori poate un dubios perfid care schimbă identităţi în scopuri obscure ce scuză mijloace.

Anonimatul este pentru mişei. Pentru dulăii din spatele monitorului, altfel căţelandrii inofensivi. Anonimatul îţi dizolvă credibilitatea. Pseudo-identităţile alcătuiesc tabloul simptomatic al schizofreniei virtuale.

Anonimitatea se justifică când nu-ţi poţi folosi numele în siguranţă, fără a atrage pericole pentru persoana ta, în regimuri represive. Anonimitatea este de apreciat atunci când donezi bani într-un scop nobil, când vrei să ajuţi pe cineva fără ca acea persoană să ştie de tine. Însă asta e altă poveste.

În concluzie: o singură identitate ai, asumă-ţi-o. Nu una, nu două – cu împrumut. Între timp, indiferent cu ce nume meşteşugite ţi-ai boteza personalităţile fără chip şi fără vârstă, rămâi la stadiul anodin – un NO NAME.

21 Comments

  • Lotus 2014-10-29 Reply

    Eu am dat bani cu împrumut unei persoane pe care n-o cunoșteam decât de pe net. Evident, n-o să mai fac cu ușurință așa greșeală. Partea interesantă e că nu cred să mă fi mințit în legătură cu identitatea ei reală. De altfel, am avut și în offline persoane al căror nume îl bine-știam, unele chiar aflându-se într-o relație de rudenie cu mine, și care acum îmi evită telefoanele. Pentru că au de-mi returnat bani. De ani de zile.

    Cum deja știi, nu sunt de acord cu „mazilirea” anonimilor. În opinia mea, numele cu care te semnezi este o chestie de opțiune personală. În ce privește plauzibilitatea, fiecare e liber să-i acorde câtă încredere dorește unui anonim, sau unui nume real. Iar cel care folosește un nume sau altul își asumă, evident, tot ce decurge din această folosință. De ce presupui că toți ar urmări să-și creeze o reputație formidabilă? Sau că le pasă de cât de plauzibili sunt în ochii unora?

    Pe de altă parte, nefolosirea unui nume real poate fi și o dovadă de slăbiciune. Lipsa cenzurii (care decurge din utilizarea datelor reale) funcționează în două sensuri: fie omul varsă dejecții că nu mai e nimeni care să-l recunoască, fie omul își exprimă onest opiniile, că nu mai e nimeni care să-l recunoască. Îți pot da exemple de blogărițe care la un moment dat și-au asumat identitatea reală și mi-au spus că după aceea n-au mai putut scrie la fel de liber cum o făceau înainte. În timp ce ideal este să-ți poți asuma fără probleme tot ceea ce scrii, celor care nu au forța asta eu le recomand ca mai bine să scrie liber sub anonimat decât să se cenzureze sub numele real.

    Dar totul merge ușor într-o notă dramatică. Poate, uneori, este doar un nume cu care respectivul dorește să se semneze. De unde-i cunoști tu motivațiile? Nu poți decât presupune. Și presupunerile n-au puterea de a se materializa în realități.

    În ce privește Facebook-ul, el este doar un instrument prin care interacționăm pe net. A construi o bijecție între relațiile de prietenie virtuală și chipurile ce-ți apar în listele de friends de acolo este cât se poate de greșit. Sau poate Lorena Lupu, ca să dau un singur exemplu, chiar îi cunoaște pe cei aproape cinci mii de oameni pe care-i are la friends. Și cu care, deseori, întreține schimburi de replici acide, urmate de trimiteri la mame. Uneori, aceștia continuă să-i rămână în listă.

    Cred că cel mai adecvat substantiv pe care-l putem asocia listei de prieteni de pe Facebook este „socializare”. De exemplu, intri în casă și ești întâmpinată de cei din familie. Care îți spun pe nume și te îmbrățișează, iar sentimentul e reciproc. A doua zi mergi la serviciu, unde dai mâna cu o serie de colegi, pe care nu-i îndrăgești la fel ca pe cei de acasă, dar cu care, în virtutea faptului că ești om și că împarți un birou, socializezi. Sentimentul este reciproc: ei nu se vor simți trădați de faptul că dai mâna cu ei sau îi saluți fără a-i considera frați de cruce, și nici nu se vor cutremura, de vreme ce nici ei nu te consideră mai mult decât ești: un coleg. Neavând nici cum, atât timp cât nu v-ați vizitat acasă sau nu v-ați făcut destăinuiri intime. Facebook însă, ca orice sistem automat, este o platformă rudimentară, care nu poate exprima aceste diferențe de nuanță sau intensitate ale substantivului socializare. Și dacă ai două conturi, unul pentru familie și altul pentru job, atât prietenii cât și colegii tăi se vor regăsi în aceeași listă de „friends”, de pe conturile respective. Totuși, nici să mă tai nu văd cum ai putea înșela încrederea unora sau a altora în acest mod.

    Iar pentru mine, faptul că, de exemplu, prin jocul împrejurărilor îți știu numele din spatele nick-ului, nu te ridică cu nimic în ochii mei. Și nici nu te coboară. Nu îmi spune nimic și nu are nici un efect asupra aprecierii ce ți-o port, și care rezultă în urma contactului meu cu blogul tău. Cu ceea ce scrii. Pentru mine ești Cudi care scrie pe cudi.ro.

    Toată argumentația mea de mai sus e defensivă: ea vină cu răspunsuri la problemele sau întrebările pe care le ridici în articol. Se poate însă construi un articol similar, care să susțină avantajele utilizării unui pseudonim, exact așa cum tu aici susții avantajele utilizării numelui real. Poate, cândva.

  • ketherius 2014-10-29 Reply

    Anonimatul nu este singurul subiect, mai este si acela al personalitatilor multiple.

    Impreuna, exprimarea opiniilor sub anonimat si exprimarea diverselor opinii sub diverse pseudonime -- in functie de interese sau alte criterii care imi scapa, reflecta o personalitate slaba. Un om slab, fricos, fara coloana vertebrala, care nu are curajul sa isi asume parerile.

    Din asta cauza, un asemenea personaj nu va avea greutate in ochii mei, va fi mereu sub semnul intrebarii si, ca valoare, va fi mereu la “si altii”.

    • Lotus 2014-10-29 Reply

      Într-adevăr, ai toate motivele să fii circumspect cu cei care posedă mai multe personalități pe net. Dar asta nu-ți dă dreptul să generalizezi sau să-i judeci în avans.

      Ce înseamnă personalități multiple? Utilizarea aliasurilor de mail, de exemplu, se califică? Dacă bine rețin, într-un articol recent Cudi a trimis o scrisoare unora care vând online licențe, de pe un mail unde se semnează Diana Ticus. O putem considera identitate multiplă? Și putem deduce de aici că Cudi este o fată evil?

      De-un alt exemplu, mergând pe linia de mai sus cu jobul: tu te îmbraci la fel acasă și la locul de muncă? Iar pe Facebook, utilizarea unui singur cont pentru tot ar însemna să ai în aceiași listă și colegii de muncă, și prietenii/familia. Iar asta ar fi, din punctul de vedere al unora, printre care mă număr, atât neplăcut acasă, cât și ineficient la muncă.

      Apoi, cunosc două femei care scriu pe blog și au pisici. Dar nu pisici oarecare: și pisicile lor au bloguri! Se supără cineva? Nu cred.

      Probabil elementul cheie în toate aceste situații este consistența sau inconsistența personalităților ori a conturilor. Afirmi acasă că-ți place de Băse și la job că votezi cu Ponta? Atunci e cu semn de întrbare. Discuți acasă despre filme iar la job te ocupi cu statisticile pe care le implică munca ta? Atunci nu văd problema. Plus că, poate, n-ai chef ca șeful tău să știe pe cine inviți tu acasă în weekend.

      Dar sigur, nici eu nu generalizez. Personalitățile multiple pot fi un semn de duplicitate. Nu cred însă că îți trebuie mai multe conturi peste așa ceva. Și am cunoscut oameni care cu X vorbeau una iar cu Y alta. Sub același „nick” și „ID”, ba chiar în offline.

      • ketherius 2014-10-29 Reply

        Doua lucruri am sa iti spun, apoi abandonez subiectul.

        1. Pe o personalitate online te certi cu si renunti la prietenia unei persoane, iar pe alte doua continui sa comunici si sa impartasesti chestii cu aceeasi persoana. Cat de consistent esti atunci?

        2. Been there, done that. Stiu prea bine motivele din spatele personalitatilor multiple, asa ca nu mai insista pe “plausible deniability”.

        • Lotus 2014-10-29 Reply

          1. depinde de context. tu la job n-ai avut niciodată colegi cu care nu împărtășeai aspirații comune, dar cu care aveai relații profesionale? pe care însă nu i-ai fi invitat și acasă? așa cum o pui însă, nu prea e consistent. dar na, trebuie văzut pe caz.

          2. nu-mi dau seama la ce te referi. nici termenul nu mi-e familiar (a trebuit să-l googălesc), nici ce-ai făcut tu nu știu, nici de ce generalizezi prin prisma experienței personale.

  • Anamaria 2014-10-30 Reply

    Am vrut şi eu, la un moment dat, să-mi fac un blog sub o altă identitate, ca să pot scrie ce-mi trece prin cap, fără să ştie lumea ce şi cum. Am reuşit să mă ţin “de treabă” doar patru zile, după care am abandonat “anonimatul” şi “misterul”, ştergând definitiv şi blogul respectiv. Nu pot scrie sub mai multe identităţi. Mi se pare că mă pierd, că nu mai sunt eu, ci un fel de schizofrenică, ce fuge de lumea din jur. Dacă într-adevăr vreau să scriu liber, o fac în jurnalul propriu, de fiecare dată când mă enervez. În rest, sunt doar una.
    Nu am mai multe conturi de facebook sau de e-mail, întrucât nu am răbdare să gestionez atâtea “vieţi paralele”, mai ales că în traiul meu de zi cu zi e haos total. Şi da, mi se par dubioşi ăia ce au conturi multiple.

    • Lotus 2014-10-30 Reply

      „Dacă într-adevăr vreau să scriu liber, o fac în jurnalul propriu”

      Jurnalul propriu fiind blogul tău, sau un jurnal din offline, pe care doar tu îl citești?

      • Anamaria 2014-10-30 Reply

        Jurnal din offline, scris de mână. E un obicei pe care mi l-am făcut prin clasa a II-a. În ultimii doi ani, scriu doar când mă enervează ceva sau cineva, aşa că, după moarte, dacă vor ajunge în mâinile cui nu trebuie, vor avea oamenii respectivi impresia că am avut cea mai nenorocită viaţă.:))

        • Lotus 2014-10-30 Reply

          Deci care află primul unde-și ține Anamaria jurnalul secret? 😆

          Ok, mersi de lămurire. 🙂

  • aiczoom 2014-10-30 Reply

    “Un iepure pastea pe aripa unui avion. Morala: nu da cu piatra-n geam, ca nu e bicicleta ta.”
    Cam asa este si raportul articol-comentarii. Cudi, degeaba ii spui unui om ca este de cacat pentru ca, oricat de multe argumente ii vei aduce, el stii ce va face? Va veni si-ti va povesti cum ca nu are nicio vina ca el ar fi de cacat. Sistemul din jurul lui este de cacat, vecinele cu x pisici sunt de cacat, Basescu este de cacat, colegii de la munca sunt de cacat, tara in care traieste e de cacat.
    El/ea stie foarte bine ca este de cacat si o accepta intr-un mediu inchis, cu draperiile trase. Dar cand se mai gaseste cate una ca tine sa ii traga de maneca, pfoai, dumnezeule mare! Dar cum ti-ai permis sa faci o asemenea afirmatie? Este relevant sa stii daca este domnisoara sau domnisor celebrul anonim? Este relevant sa intelegi daca are sub/peste 18 ani sau daca moartea ii bate la usa? Este relevant sa intelegi daca scrie advertoriale pe un blog, descrie natura moarta pe altul si face prostitutie pe al treilea blog? Te ajuta cumva sa iti schimbi parerea daca vei afla aceste detalii? NU, NORMAL! Cum dracu’ sa te ajute?

    Vorba aia: cine are, are…cine nu are, nici n-o sa aiba. Poti face un implant cu silicoane, poti ajusta fesele insa nu poti imbunatati un creier deja spalat.

    • Cudi 2014-10-30 Reply Author

      Ai dreptate. Lucru dovedit de reacţiile la comentariile celorlalţi doi.

    • Lotus 2014-10-30 Reply

      @aiczoom

      De la mine se vede fix invers: partea cu iepurele și morala vine ca o mănușă comentariului tău. Și aberezi cu creierul spălat.

      @Cudi

      În ce privește comentatorii, unul dintre ei tocmai a spus că sub numele real nu scrie cu adevărat liber.

  • Cudi 2014-10-30 Reply Author

    Lotus, Ana a spus ceva mai mult decat ideea extrasa de tine. Si anume: “mi se par dubioşi ăia ce au conturi multiple”.

    • Lotus 2014-10-30 Reply

      Cudi, tu selectezi ceea ce vine în sprijinul teoriei tale. Dar care-i relevanța unei păreri?

      Sau care-i relevanța faptului că ea a simțit că se pierde când a vrut să scrie și sub alt nume? Luăm experiența personală a cuiva, sau părerile lui, drept unitate de măsură a lumii?

      În schimb, ceea ce am extras eu este un fapt. Și anume că în unele cazuri a scrie sub pseudonim înseamnă a scrie mai liber. Fapt pe care ți-l pot confirma și alte persoane.

      Sunt trist.

      • ketherius 2014-10-30 Reply

        Lotus, daca parerile nu sunt relevante, de ce esti trist?

        • Lotus 2014-10-30 Reply

          Părerile nu sunt relevante pentru axa lumii. Adică nu schimbă realitatea. Faptul că X are o părere, sau că mai mulți X au o părere, nu înseamnă că așa și este. Dar părerile că ești de căcat și ai creierul spălat, venite de la niște persoane în care ai investit emoțional, sunt de natură să-ți schimbe starea.

          • Cudi 2014-10-31 Reply Author

            Lotus, e o chestie de bun simţ să dai cel puţin cât ţi se dă într-o prietenie. Cum poţi pretinde că eşti prietenul cuiva, ale cărui nume şi chip le cunoşti, şi în acelaşi timp să te încrâncenezi în a ţi le ascunde pe ale tale? Parcă am fi într-un film cu spioni. Sau, mai copilăresc, într-unul cu supereroi. “Sunt Batman, sunt Superman, dacă îmi afli numele nu o să mai pot salva omenirea!”.
            Dar, vezi tu, suntem oameni mari. Adulţi. Suntem responsabili, ne asumăm faptele şi cuvintele, chiar şi în online. Cei care refuză să îşi asume, să nu pretindă credibilitate. Asta e ideea. Tristeţea ta nu se justifică. Nici perserverenţa ta în a te lega de alte sensuri, ducând discuţia pe cărări paralele cu subiectul.

            Oricum, ideea asta nu e noua, am mai scris despre, ma bantuie de multa vreme. http://cudi.ro/2013/07/04/despre-anonimatul-celor-care-posteaza-sufletul/

            • Lotus 2014-10-31 Reply

              Acum câțiva ani, când am deschis primul blog, am luat decizia de a scrie sub pseudonim. Aveam un singur blog și scriam ca Lotus, același nick pe care îl foloseam pe huburi (unde nick-ul este aproape o regulă). O decizie pe care îmi pare bine c-am luat-o. Asta nu înseamnă că nu mi-am făcut prieteni virtuali, în baza unor consonanțe de gând și sentiment. Însă nimeni nu mi-a cerut poza sau ID-ul, și nici eu nu țin minte să le fi cerut cuiva.

              Cu voi a fost ok, până acum câteva zile, când cuiva i-a venit ideea cu legitimarea. Ca și cum un nume și un chip ar schimba ceva, orice, în privința modului în care scriu, gândesc sau relaționez. În plus, mi s-a cerut asta în grup, ori 1) eu nu sunt prieten cu grupul, în particular cu Aic și 2) a-mi devoala idenditatea pe grup echivalează cu a renunța la anonimitate pe net. Lucru pe care nu doresc să-l fac.

              Eu nu cer nimănui nimic, nici măcar credibilitate. Fiecare e liber să creadă ce dorește despre mine. În același timp însă, m-aș fi așteptat să înțelegi și respecți decizia mea de a rămâne anonim, care este până la urmă o opțiune personală și chiar intimă. Și dacă ai vreo neîncredere sau întrebare, să o formulezi pe privat. Pentru că, de exemplu, cel puțin unele date despre viața mea din offline, cum ar fi numele, le aveai din discuții mai vechi. Pe grup însă nu sunt dispus să le fac publice. Că există grade diferite de prietenie. Iar faptul că voi sunteți cu numele voastre reale nu mă îndatorează cu nimic. Pentru că este alegerea voastră, eu nu v-am cerut asta niciodată.

              Unui prieten nu i se cer „dovezi” de prietenie. Iar pe blog scriu de câțiva ani. Să ai dubii legate de vârstă, sex sau alte asemenea este copilăresc.

  • aiczoom 2014-10-31 Reply

    @Lotus
    Iarta-ma, nu am vrut sa-ti provoc un disconfort. Ar trebui sa-mi apreciezi sinceritatea. Cand ai intre 30-40 de ani si afirmi ca esti de sex masculin, eu ar trebui sa mint ca nu sunt enervat de treaba asta? Sau ar trebui sa caut o scuza pentru ca am investit emotional in spusele unuia/uneia? Nu ai de ce sa fii trist, nu se refera nimeni la persoan ta. Vorbim asa, in general. 😉

    • Lotus 2014-10-31 Reply

      Greu să-ți dai seama care replică cui i se adresează.

    • Lotus 2014-10-31 Reply

      Iar la partea cu vârsta, urât. Aia era pentru grup, nu pentru public. Dar cum ziceam mai sus, grup = public.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *