Nu, nu este ziua vreunuia dintre noi, ci a unui amic din offline, pe care îl știu din facultate. N-aș fi știut că e ziua lui, dar m-a anunțat de dimineață facebook-ul. Înainte să vă explic cât mă poticnesc eu în urările de „La mulți ani!”, o să vă povestesc ceva scurt despre amicul meu de pe vremea când eram studentă.

Nu știu prin ce împrejurări aparent întâmplătoare, am fost și eu parte, în vremea studenției, dintr-un cerc de ciudați. A se înțelege – mirarea e că am fost parte dintr-un cerc, la cât de antisocială sunt. Că eram niște ciudați, e altă poveste. În alcătuirea cercului intram eu, Cudi, cea care în liceu purtase porecla „Bacovia” (de unde puteți deduce stilul vestimentar și atitudinea), Claudiu – un tip super bizar, super citit și inteligent, însă cu o înfățișare mai ciudată, Dana – o oltencuță din a cărei bidoane de ciorbă și borcane de zacusă ne adăpam și noi, pe când ni se terminau propriile resurse, Mircea – un alt băiat deștept și frumușel, mereu zeflemitor și tolănit crăcănat pe paturile noastre de cămin, băgător de intrigi și mare cititor de cărți, dar de maxim 1, 60 m. Mai era și amicul acesta care își serbează nașterea, un tip mai plinuț, cât să încape în el o ditamai inima de aur, omul lui dumnezeu cum se spune, dar care pe atunci trăia primele lui experiențe amoreze de gay. (Îmi place mai mult cum sună gay decât homosexual, sau „pe invers”.)

Mă rog, anii de facultate au trecut, relațiile s-au cam rupt, practic nu mai țin legătura decât cu acesta din urmă, adăugat în urmă cu vreo trei ani în lista de fb, după ce l-am întâlnit, întâmplător într-un magazin. Aici vroiam să ajung, să vă povestesc faza asta. Intrasem cu Mihai într-un Lidl să luăm niște vin și niște ciocolată, pentru că urma să mergem în vizită la o fostă colegă de muncă. Am pus în coș cele necesare și ne-am dus la casă să plătim, ca tot omul. Chipul tipului de la casă îmi părea tare familiar… Pitica a luat-o înainte, eu după ea printre case și Mihai a rămas în urma mea, punând ca distanțier între noi coșul de cumpărături. Tipul de la casă mă privea insistent, scana un produs, se uita pe sub sprâncene la mine, scana alt produs, se uita la Mihai… Dacă de obicei evit privirile insistente, de data asta ajunsesem să mă holbez și eu insistent la el… Și am rămas așa, uitându-ne unul la altul… „Cudi, tu ești?” „Da…”, am răspuns pe jumătate fericită, pentru că a mai durat vreo 5 secunde până să percutez cine era omul din fața mea. „Dumnezeule mare, ai rămas neschimbată!” În cele din urmă, recunoscându-l, am exclamat fericită „Nu pot să cred!”, dar el deja scria în grabă numărul de telefon pe spatele bonului și îmi pusese în mână un pix și un colț de hârtie, să i-l las și eu pe al meu.

Amicul meu se înroșise tot și eu eram măgulită că am putut să-i provoc atâta emoție. „Ea e Alexandra, fetița mea și el e Mihai, soțul meu”, am continuat eu cu prezentările. (Care soț devenise ușor gelos văzând că fac schimb de numere de telefon cu primul casier ce mi-a ieșit în cale.) Amicul n-a prea reacționat la faza cu copilul, dar se uita la mine mirat, apoi la Mihai, era vizibil încurcat. A dat mâna cu Mihai și râdea nervos și fericit, roșu ca racul cum era.

Câteva zile mai târziu m-a sunat. A început cu faza aia „îți povestesc ceva, dar promite-mi că nu te superi!”. Ce se întâmplase? Pe de o parte, a fost tare fericit să mă revadă, pe de alta, el pusese ochii pe bărbatul care urma la rând, bărbatul cu coșul din spatele meu, „genul lui”. A fost un fel de dragoste la prima vedere. Nu s-a prins că eram împreună decât când i l-am prezentat pe Mihai ca soțul meu, iar atunci i-a cam căzut cerul în cap… „E genul meu, e… ursuleț”. Cu telefonul la ureche am oftat adânc, realizând că nu pentru mine se înroșiseră obrajii amicului din facultate.

Iar acum e ziua lui. Oh, holly crap, iarăși trebuie să scriu o urare de „La mulți ani!”. Nu știu alții cum sunt, dar mie îmi dezertează neuronii când e rost de urări. Mama funcționează pe un algoritm cu care nu dă greș, ba chiar e amuzant să-l auzi a mia oară, ea spune mereu „ce-mi doriți voi mie, aia vă doresc și eu vouă!”. Și îi funcționează și în caz de aniversare, și de Crăciun, și de An Nou, și de Paște, de toate alea. E marcă înregistrată în artileria ei de vorbe de bine. În urmă cu vreo câteva săptămâni, iar a trebuit să spun „La mulți ani!” cuiva pe facebook și cum era Mihai lângă mine, l-am rugat să mă ajute cu o continuare.

„La mulți ani cu… Dumnezeu în gând!”, a spus-o rânjind pe sub mustața pe care n-o mai are. „Hai, bă, îți bați joc de mine? Zi și tu ceva… de Doamne-ajută!”

„La mulți ani… cu credință în Dumnezeu!”, a continuat el. „Serios, acum, chiar n-are haz”, și l-am lăsat să râdă de mine. „Mă descurc și singură!”

Rahat pe băț, că oricum aș da, ajung să zic „La mulți ani frumoși” – unde cu greu mă abțin să nu continui cu „și sănătoși”, că s-au întors la datorie cei doi neuroni responsabili cu rima idioților. „La mulți ani frumoși, cu sănătate și bucurii alături de cei dragi!”, și-mi vine să-mi dau cu capul de masă, pentru că și asta e luată de când lumea și sună comunist sau a urare electorală televizată. Băga-mi-aș.

„La mulți ani minunați! Ce-mi dorești tu mie, aia îți doresc și eu…” Shut down. Maaamă!

„La mulți ani senini (hopa, hopa, hai că-mi intru în mână) și multă… multă fericire” (căcat, începusem bine).

Dacă încep cu orice altceva decât „La mulți ani!” sună, nu știu, patetic, prea personal, prea, prea, prea. Trebuie să înceapă cu numitorul comun „La mulți ani!” și să continue cumva original, personal, ca de la mine la el. Nu pot să-i zic „La mulți ani, prietene!” pentru că n-am mai vorbit cu el de pe atunci, în urmă cu câțiva ani și să-l numesc prieten ar însemna să alterez, să devalorizez noțiunea de prieten. Și să-l numesc amic iar nu e bine, că parcă ar cântări prea puțin, pentru că îmi e drag de el…

Da, mai e puțin și vine Mihai de la lucru, aștept să se descalțe și-l rog să mă ajute. Stați că sună, și mai bine!

„La muți ani… ăăăăăăăă, ăăăăă, cu ….. fericire, ăăă și tot ce e mai bun. Nu știu….Ceva cu fericire, să i se îndeplinească dorințele și să fie fericit…” Eu: „Ești sigur cu îndeplinirea tuturor dorințelor? Că el ar fi vrut să ajungi ursulețul lui.” Mihai – „m-am gândit și eu la asta, ăăă…, mai bine nu!”, apoi a închis ca ultimul laș.

La mulți ani fericiți (AHA, AHA!!!) virgulă și numele lui! Am verificat, au zis-o alții 59.

Inspir, expir.

„La mulți ani trăiți la superlativ! All the best for you!” [Și pe astea le-am mai întâlnit cândva, dar mai rar și separat!]

Ha! Neuronii mi-au aprins artificii în cap, pe sinapse atârnă ghirlande, baloane și piñata, de jur împrejur – confetti. Niște idioți.

Voi cât de mult urâți urările?