Mă trezesc, azi, în scârțâit ritmic și clinchet domol de farfurii. “Aia tre’ să fie mașina de tocat” îmi zic și cobor să investighez. Ajuns jos, într-adevăr, Cudi toca niște carne de porc pentru sarmale. Era un pic impropriu spus “toca” – de fapt încerca să îndese în pâlnia mașinii de tocat ceva ce semăna a pastă de carne, dar pasta se încăpățâna să iasă înapoi pe unde o îndesa Cudi; în bol, evident, nu ieșea nimic, toată mișcarea era la intrarea în mașina de tocat și nimic la ieșire.
“Lasă-mă pe mine“, mă bag eu în seamă. Am vrut să adaug “că o fac eu mai repede“, dar vocea experienței mi-s șoptit să aștept să văd cum merge. După zece secunde m-am felicitat că am ascultat de vocea experienței – tocam cu același spor ca și Cudi. Clar, trebuie curățată mașina, am hotărât și am început să o demontez.
Scot inelul cu filet, scot sita, curăț sita, încerc să pun la loc. Nț, nu mai intră de unde le-am scos. Ok, scot inelul, scot sita, scot cuțitul, scot melcul, curăț tot și, în timp ce curățam, Cudi constată cu voce tare “dacă mai întârziai zece minute, terminam de tocat“. Oftez adânc, montez mașina și încep să toc ce a rămas. De data asta chiar ieșea ceva pe unde trebuia să iasă și, în zece minute (inclusiv curățatul mașinii), s-a terminat tocatul.
Până la urmă, cu sau fără curățat, tot zece minute ar fi durat, nu? Așa că de ce să mai curăț mașina? Diferența, zic eu, este în calitatea acelor zece minute – una e să joci un whack-a-mole cu carnea, să îndeși pe o parte în timp ce iese pe alta, să-ți faci nervi și să înjuri învârtind mânerul, atent să nu-ți prinzi degetele și să nu îți iasă prea multă carne înapoi printre degete și cu totul alta să cureți în tihnă mașina și apoi să toci cu spor, nu?
Pe Cudi n-am reușit s-o conving încă…
27 Comments
Cred că mașinile noastre de tocat (manuale) au un fel de dop din plastic cu care apeși carnea pe care ai pus-o în vederea tocării. Și deci nu prea are cum să iasă înapoi.
Asta-i mașina noastră de tocat carne și nervi, cumva similară celei din poza ta:
N-are dop.
Dacă toacă și nervi, atunci e multifuncțională. 🙂
E drept, simțeam nevoia unui dop împingător, dar am zis că pot să biruiesc și așa, cu mâinile goale 😀
Hehehehhe! Eu m-as fofila cu gratie din asa situatie (de aia are omul garaj/masina/prieteni). Daca n-as putea fiindca mi-ar detecta prezenta as proceda stil kamikaze cu urmatoarele intrebari (in ordine) menite sa enerveze orice femeie cu puls:
(1) ce faci acolo?
(2) chiar ne trebuie?
(3) nu merge facuta cu altceva?
(4) de ce n-o cumperi tocata de la magazin ca am vazut eu o data?
(5) de ce folosesti porcaria aia daca tot vrei sa o faci tu?
(6) de ce n-o arunci dracului la gunoi?
(7) nu mai bine ma duc sa-ti iau alta? (carne/masina)
(8) da’ de ce te enervezi?
(9) nu vrei la o carciuma mai bine?
Vladimir, i-am oferit șansa fofilării, trezindu-mă cu două ore înaintea lui, adică la 11 -- eu. Dacă folosim mașina de tocat de trei ori pe an, nici atât. Oricum, eu dădusem prin mașina de tocat trei sferturi din carne, până când a venit bărbatul să dea la manivelă, să constate impedimentele, s-o desfacă, s-o “curețe” și să se complice până la loc comanda.
De obicei cumpărăm carnea deja tocată, dar aveam în frigider nu știu ce ditamai bucata cu os cu ceva mai multă grăsime și, neștiind cum s-o abordez, am zis că merge tocată de sarmale, în amestec cu carne slabă de vită.
Dar sarmalele au iesit bune? Sunt in varza sau foi de vita ce faceti voi? Eu fac in foi dd vita pentru doamna (si atat, ca mie nu-mi plac)
Frate, ce e cu voi?! Tu faci sarmalele, dar nu le mănânci. Bărbatul lui Vero face nu doar sarmale, mai coace și cozonaci, pască, alea alea. Badass husbands scrie pe voi. Jesus.
De varză și ies foarte bune, nu le facem grase ca înaintașii noștri, cu orez foarte puțin, mai degrabă pe post de condiment. Mâncăm cam de trei, patru ori pe an.
Si eu fac cozonaci (tot nu pun gura) si pasca (pe aia pun gura) 😀 . E un fel de joaca, la noi ea face mancare 99% din timp, dar unele din mancarurile astea care cer rabdare, mai ales nationale, i le fac eu (era sa-mi leg streangul de gat prima data cand am facut, prin 2010, am crezut ca mor pe altarele bucatariei, am povestit pe blog despre ambele). Le fac cam o data pe an ca nu ma tin nervii mai des 😀 . Muraturi imi place insa sa pun.
Cuţitul maşinii de tocat se poate monta, la fel de uşor, şi corect, şi pe dos. Dacă-l pui de-a-ndoaselea, funcţionarea maşinii devine bizară. 😀
Oricum, bărbatul ideal toacă personal carnea -- treaba lui cum şi cu ce, apoi face sarmalele. Vă garantez că, după asta, nevestele vă vor iubi mult mai mult. 😛 Se pune şi invitaţia la cârciumă; e mai mult decât OK. 😀
Eu fac sarmalele (pe care nu pun gura), dar cumpar carnea 😀
Vero, cred că pui în mare dezavantaj bărbații de pe aici pomenind de soțul tău. Nu doar că-l știm de bucătarul casei, de la ciorbe la deserturi, dar îți mai și cântă la chitară, are voce frumoasă, mai bagă câte-o serenadă…
Cum probabil este bărbatul lui Vero:
Cum sigur nu este bărbatul lui Vero:
😆
Nu ştiu cum s-ar fi purtat cu copiii, dacă am fi avut.
Cu flori nu umblă, că i-am spus de la bun început să nu-mi aducă mortăciuni. Dar, dacă se-ntâmplă să primesc flori de la altcineva, el le schimbă apa, eu nu pot să sufăr să pun mâna pe cozile alea ude; dacă n-am încotro şi trebuie s-o fac, le iau cu o hârtie, cu o cârpă…
Ei, şi, din când în când, se mai şi arde câte ceva. 😀
Nici mie nu-mi aduce Mihai buchete moarte, după ce i-am zis de Nichita cu “dacă florile și-ar dărui oameni”, după ce i-am citit poemul ăla de pe blogul tău, în rarele ocazii când îl apucă s-aducă flori (presiunea media de 8 Martie, tâmpenii de genul), le-aduce cu rădăcini cu tot.
Repede l-ai coborât pe soțul tău printre muritori, nu-i bai dacă mai arde câte ceva, ține pasiunea aprinsă.
Sigur că nu-i bai, mai ales că se întâmplă când sunt şi eu în apropiere -- fără niciun folos. Ultima oară a făcut tăieţei de casă (de când m-am spurcat la din ăştia, nu-mi mai plac deloc ăia din cumpăraţi) şi, ca să se usuce mai repede, a pus foaia de aluat în cuptorul aprins. După care ne-am apucat amândoi să căutăm canapele pe net şi ne-am dezmeticit când a început să miroasă frumos, a copt. Dar numai mirosul era frumos, foaia aia subţire începuse să se pârlească, nu mai era bună decât de aruncat. 🙂
Dar faza cea mai mişto s-a petrecut cu muuulţi ani în urmă, înainte de ’89, când la ţară se tăiau viţei pe furiş şi carnea se vindea tot clandestin, pe la prieteni şi cunoştinţe, în pachete cu de toate, de câte 5 kg, dacă nu mă-nşel. Ei, într-un pachet din ăsta am avut noi o bucată de plămân pe care eu am vrut s-o arunc, dar bărbatu-meu a zis că nu, o fierbe el, că ştie ce să facă din ea. Numai că pus-o la fiert fără să-mi spună şi s-a dus să-şi facă aţipelul de după serviciu. Era vară, cald, stăteam cu toate geamurile deschise, dar cu uşile de la dormitor şi bucătărie închise, ca altfel era curent şi se trânteau. Şi, după ce s-a culcat el, eu m-am dus în baie, să spăl rufe. Pe vremea aia nu erau maşini de spălat automate, trebuia să muţi rufele cu lăbuţele personale din spălator în storcător, să laşi furtunul în jos ca să se scurgă apa, să umpli cuva din nou… Aşa că mă duceam în baie cu o carte şi citeam cu ea şi cu coatele pe capacul spălătorului cât se învârteau acolo rufele. Ei, şi când eram la un capitol palpitant, s-a umplut brusc baia de miros de arsură şi de fum. Mi-am înjurat în gând vecinii şi am plecat pe firul fumului, am trecut pe lângă uşa închisă a bucătăriei, am intrat în sufragerie, am ieşit pe balcon şi am scos capul în afară, să pe fereastra cui ies vălătucii. Şi ieşeau pe fereastra de alături -- a bucătăriei mele.
… nu-mi mai plac deloc ăia cumpăraţi.
şi
…scos capul afară, să văd pe fereastra cui ies vălătucii.
Scuze, eu sunt învăţată ca la traducerile mele: scriu cum se nimereşte şi corectez când recitesc. (Mai rămân şi chestii necorectate, dar trebuie să-şi merite banii şi redactorul, şi corectorul, nu? 😀 Naşpa e că uneori şi ăstora le mai scapă câte ceva.)
Vero, am avut și noi o mașină de spălat de genul, țin minte ce plăcere era iarna să speli cu ea… Nu le storcea, țin minte că puneam furtunul jos să se scurgă apa, apoi storceam în mână rufele și le puneam la clătit în cada plină cu apă rece. Urma limpezirea în câteva ape, apoi le puneam afară pe sârme, la uscat. Uscat e impropriu spus, de fapt înghețau. Și când le adunam, veneam în casă cu un braț de întărituri de diverse forme. Ultima etapă -- întinderea lor pe calorifere.
Figură mare bărbatul tău.
A noastră le storcea destul de bine, dar, după spălarea cu detergent, le storceam o dată, le clăteam în cada cu apă rece, apoi le storceam din nou,
Dar, înainte de ’89, nu spălam eu lenjeria de pat. O duceam la curăţătorie, în oraş. Costa o nimica toată, şi o luam călcată şi apretată. Pe urmă s-a scumpit, salariile noastre şi-au micşorat puterea de cumpărare, nu ne-a mai convenit. Am trecut la spălatul acasă. Şi am renunţat la călcat (să apretez rufe oricum habar n-am) după ce le-am auzit pe altele, care se considerau mari gospodine, nu ca mine, spunând că nu calcă lenjeria de pat.
La simptomele mașinii de tocat carne există explicații. Mai multe :).
Prima e cea a lui Vero, deși eu nu m-aș fi gândit la ea niciodată :)).
Al doilea e că cuțitul și contracuțitul trebuie ascuțite.
Terțo, dacă cele două piese sunt ascuțite ați greșit ceva la montaj. O șaibă lipsă, o strângere insuficientă, etc…condiția ca cele două piese să funcționeze normal e să ai aibă una asupra celelilalte presiune suficientă.
Cu plăcere!! 🙂
Nici eu nu m-am gândit, am pus o dată cuţitul invers fără să mă gândesc. 😆
Klaus, cuțitul intuiesc care e, dar contracuțitul… o să-mi explice Mihai care-i ăla. Și, da, Vero are dreptate, ezit când potrivesc cuțitul, că se potrivește perfect și într-un fel și-n celălalt. La fel și cu nenorocita aia de sită, i se potrivesc ambele fețe, bănuiesc că e ok oricum ai așeza-o, câtă vreme nu-ncerci s-o îndeși din profil.
Mulțumim, Klaus!
Contracuțit nu știu ce este. Google îmi sugerează “contracuțit cositoare”, “contracuțit lamă”, “contracuțit combină”. Sigur vorbim de același agregat?
Contracuțitul este chiar sita :). Suprafața lui trebuie să fie cât mai plană. În principiu, dacă așezi cuțitul peste contracuțit și le îndrepți spre o sursă de lumină între ele n-ar trebui să apară nici o fantă de lumină. Verificarea se face strângând ușor piesele între ele.
În afară de uzura normală mai apare cea accidentală când în mașina de tocat ajung așchii mici de os.
Da, Klaus, ai dreptate, mulțumim de sfaturi. Am impresia că ești genul care ascute cuțitele des, îmi amintești de tata. http://ketherius.ro/2013/12/14/134-2/
Da, le ascut des….ale altora :))
Sufar si eu de sindromul masinii de tocat, dar o folosesc nu pentru tocat carnea, ci pentru facut carnatii. Am regretat ca nu am adus-o din Romania, dar am gasit una complet echipata, adica si cu palnie pt carnati, la un garaj sale. Numai ca e pe modelul Canadian, e mare, gigantica, “большой” cum ar zice Vladimir. Mai e si grea cat o butelie, nu mai zic ce “placere” imi face curatatul ei dupa ce termin operatiunea “carnatii”. Noroc ca nu ii prepar decat o data pe an, inainte de Craciun (era sa zic cand tai porcul).
Altfel, imi aduc aminte cand toca mama carnea pentru carnati, ca avea aceeasi problema, ba nu era ascutit cutitul, ba sita, ba carnea avea pielite si tendoane care se infasurau pe cutit si trebuia sa o desfaca de nenumarate ori ca sa o curete.
Eu știu pe cineva care a vrut să umple cârnații cu mașina de tocat, dar a pus și cuțitul și sita și, evident, umplutura nu prea ieșea din mașină. Exasperat, omul a dat jos manivela mașinii de tocat și a folosit bormașina ca să învârtă. Succes total, în 3 secunde umplea un cârnat.