Găsit concurs special. De înjurături, cumva… De dat cu părerea, filozofic, despre concursuri și scris pe bani. De rupt în figuri cu critici vehemente și idei geniale personule. Da, cu u. De reclamat, văitat, bodogănit că “uite, io asta am pățit”. De auto-plesnit, de “n-am fost eu, nu știu nimic” și de “a trebuit s-o fac, am fost obligat”. Fun!“Ce trebuie să faci? Să dezbați într-un articol tema prostituției online (intelectuală e mult spus, în majoritatea cazurilor), din perspectiva puzderiei de articole publicitare pe care le aflăm în feed de la cafeaua de dimineață până la extraveralul de seară.”

Scriu postarea asta din două motive plus bonus:
1. am văzut că unii s-au bășicat din cauza temei concursului iar mie-mi place să scriu lucruri de la care se inflamează ăia unii.
2. chestia asta, din tema concursului, nu-i albă sau neagră, e gri. Mereu e GRI. (Trust me, I’m a painter!)
Bonusu’: dacă câștig, o să am mai mulți bani de dus la mare! (asta dovedind clar teoria precedentă cu gri-ul)

Introducere + cuprins.
Am participat la concursuri și am scris advertoriale. Și o s-o mai fac! Hahaha, sunt Lupu’ cel mare și rău!

La SuperBlog am învățat câte ceva despre mine: că pot să scriu despre orice (după ce mă documentez bine), că-mi place să scriu pe o temă dată (cu cât mai ciudată, cu atât neuronu’ e mai high), că termenul limită e uneori un stres plăcut (nu și când îți pică netu’ și tu mai ai 5 minute să înscrii postarea-n platformă), că mă enervează foarte tare dobitocii, că pot să accept (fără dureri de inimă) că cineva a scris mai mișto ca mine și să-l laud și, cel mai important, am văzut că scriu advertoriale funny, care nu te fac s-o dai în bugineală și de care te prinzi că-s reclamă doar pe la final. (Cudi, ai scris pe undeva, în regulament, că trebuie să mă laud singură, nu? ) Asta nu poate fi rău… Avem prima bilă albă.

De pe platformele de advertoriale am învățat că unele-s mișto, altele-s de căcat. La fel și bloggerii… (Am zis că-i și concurs de oarecum înjurături…)
Am scris mai demult o postare amuzantă cu reclamă la ceva (reclamă pe bune, la o chestie foarte utilă) și sponsorul ăla a fost așa de încântat, că m-a notat maxim și mi-a pus postarea până și pe Pinterest… Și m-a plătit cu cât am vrut eu. Amândoi am fost fericiți, ce-i rău în asta? Până și cititorii au fost, că mi-au comentat și like-uit scriitura. Deci, o bilă albă.

Dar, într-o zi, m-a mâncat în posteriorul dorsal din spate să mă înscriu pe o platformă nouă, să văd cum îi pi acoloșa. Ei bini, acoloșa îi o cufureală di ți si-noadă mațili, mai șeva ca cum ai crăpa în ghiorț pești din ăla puturos, cu aromă di chișioari maturati-n brânzî di caprî. E un fel de loc cu mulți chinezi mici care muncesc mult, pe aproape nimic. Doar că nu-s tocmai chinezi, ci bloggeri jmecheri, unu’ și unu’, pe care-i vezi cum se bat cu pumnul în chiept pe tot netu’ că ce buni îs ei și care se milogesc acolo pentru niște campanii și sume hilare. (Cum ar fi ceva gen: te plătesc cu 3 mici, muștar inclus, ca să publici pe blogul tău ceva scris de mine… Lame…) Însă, cine-s eu să-i judec? Dacă pe ei îi face fericiți asta, problema lor, nu a mea. Eu îi ocolesc frumos și gata. Dar…mult și ieftin => bilăăă neaaagrăăă!

Există apoi o droaie de concursuri pentru bloggeri. Site-uri care se ocupă doar de asta. Și oameni entuziasmați care scriu la TOATE aceste concursuri. Premiul 1, un set de chiloți cu elasticul pictat hand-made, trebuie doar să scrieți o postare despre ceapa organică, să puneți link-uri și titlul să conțină neapărat combinația: motor drujbă portocalie. (Niciodată combinațiile astea nu sună normal!) Cei de pe locurile 2 și 3 vor putea, la alegere, să pipăie setul de chiloți sau să-și facă o poză cu ei trași pe cap. Și vezi 50 de articole, eventual și ceva ceartă prin comentariile la concurs. Bilă neaaagră!

Am scris și eu la vreo 3, dar care nu aveau chestii obligatoriii în titlu, că mă seacă pe creier… La unul am primit niște sandale, le-am testat și apoi am tastat despre ele: laudă maximă, că erau bestiale! La altul a trebuit să scriu despre tricoul meu preferat și am câștigat un altul, unul beton, cu un spiriduș (bine, e o motocicletă cică, da’ pe cuvântu’ meu că arată a spiriduș!). Și la al treilea am lăudat niște țoale care chiar arătau bine și am câștigat un parfum mișto și un ceas și mai mișto. O fost rău asta? O fost bine? Băi, a fost nașpa! Cum am putut oare să fac așa ceva? Să scriu eu chestiile alea și să și câștig… Nasol tare, să-mi fie rușine! Ar trebui să-mi pun pătura-n cap și să mă bag sub pat și să nu mai ies de acolo toată viața! Sau nu… Deci, avem bilă albă.

Și există SuperBlogul. Cu păreri pro/contra cât să scrii o carte stufoasă… Nu intru în amănunte. Zic doar că mie mi-a plăcut și, datorită lui, am cunoscut bloggeri care scriu bine. Am râs pe burtă la povestea cuiva (nu dau nume, că dup’aia o să zică lumea că vreau să mă pun bine cu juriul!) pentru Asus Lamborghini. Și abia așteptam să văd ce-a scris Cami, care are postări-advertoriale de-a dreptul geniale. Și care, nu, NU PAR ADVERTORIALE! Biloi alb.

Și mai există tipul meu preferat de blogger: ăla care scrie la toate campaniile și concursurile. Și blogul lui e o înșiruire minunato-superbă de postări despre: bijuterii, căluți de mare, pastile de modelat-curu’-fără-efort, mobilă pentru gravide, jucării comestibile, tampoane care se schimbă singure, cugetări filozofice despre orice, pompă de desfundat oala de noapte, telenovele, salon de masaj erotic, dopuri de urechi, vinuri de colecție pentru necunoscători, ciocan pneumatic, dragoste fucsia, laxative, mașină de tuns părul dintre fese, sfinți și minuni, produse cosmetice… Cantitate. Cum dracu’ să fii credibil dacă scrii câte 3 advertoriale pe zi?… Pe ăștia-i văd ca pe o grupare secretă, se citesc și se comentează între ei. Doar că, din păcate, nu-i nimic secret, îs peste tot. Acum e momentul să se enerveze vreo duduie și să-mi comenteze pițigăiat că, dacă nu-mi place, să nu mai intru să citesc, că fiecare e liber să scrie ce vrea pe blogul lui. Adevăraaat… Doar că…problema e că eu nu intru pe acolo, le găsesc postările împrăștiate prin toate grupurile posibile de pe facebook… Pe lângă ăia care cerșesc like-uri și vând telefoane, sunt și ăștia de mai sus. Pentru râie există tratament, pentru asta nu, invazie maximă… Și bilă neagră…

Acum (înainte să bombăne careva) nu zic că blogul meu e mai bun, dar măcar toate postările din el îs scrise-n același registru de țicneală… Au ca o ață trecută prin ele și-s ca niște mărgele care se asortează cu mine. Da, am și eu advertoriale. Calitate, nu cantitate… (Da, mă laud, și ce dacă???) Cuvintele mele, blogul meu, prețul meu. Concursuri? Prezent! Am scris și pentru așa ceva, dar am obiceiul să le aleg, să scriu doar dacă-mi place rău de tot premiul. Sau dacă e ceva amuzant/interesant. Dacă aș participa la toate, să mor eu dacă aș mai intra la mine pe blog!

Concluzie măreață.
Dacă ne imaginăm că bilele de mai sus, alea albe și negre, sunt de paintball și noi le dăm încetișor prin mașina de tocat, ce iese? GRI. Cum ziceam… Nu poți fi categoric și să zici: e rău să faci reclamă, sau e perfect dacă ai blogul plin de advertoriale. Concursuri? Publicitate? Cu măsură și respect de sine, eu zic că-s ok să le ai pe blog. Dacă scriu un advertorial bun și amuzant și iau pe el atât cât merită, nu are de ce să-mi fie rușine cu asta. La fel cum, dacă cățelu’ tău ia de afară câte 2-3 pureci pe lună, e ok, da’ dacă ia 50, deja aia e o problemă numită invazie/infestare/parazitoză și-i nașpa…

Apoi, nimeni nu scrie doar ca să scrie. Cine zice asta minte! Gratis? Dacă știi cum, scrii pentru bani. Scrii ca să te cunoască lumea. Scrii ca să primești like-uri și comentarii pozitive, să te știi citit și poate admirat. Scrii ca să-ți faci prieteni, virtuali sau reali. Scrii să scuipi tot răul din tine când te doare ceva. Sau să împarți bucurie când ai prea multă-n tine. Scrii pentru cineva anume, sperând să te citească și să-ți trimită un semn/zâmbet/hug, sau la modul general. Și te bucuri când cineva necunoscut “te vizitează” și se identifică cu ce ai scris tu acolo. Iar toate astea nu înseamnă gratis. Pentru că investești în fiecare postare o bucățică din tine și aia e prețioasă și o vrei “plătită” în vreun fel de cititori: cu un like, mesaj sau orice, sau doar cu o nouă vizită să vadă ce ai mai scris…

În rest… Îmi pare rău, da’ nu mă pot abține… Cum puteam să nu particip la așa ceva? Cum să nu fie cel mai tare concurs unul la care tre’ să vorbești despre “mai scrie și gratis”, ca să câștigi un milion jumate? Peace, sister! Amen!

Articolul participă la concursul “Mai scrieți și gratis, mno!”, organizat de Cudi și Ketherius. (Și face parte din avalanșa de păreri personale-care-trebuie-neapărat-împărtășite, Autobiografia unui geniu, vol. 1, capitolul “Eu am întotdeauna dreptate, chiar și atunci când n-am”.)

Bună dimineața!