Hello, dragilor! Cei care n-au uitat de colţişorul meu virtual în timp sunt cam ameţiţi de cap, date fiind mutările repetate ale caravenei cu jucării, ghiduşii, gânduri şi exhibiţii emoţionale ale semnatarei. Supravieţuitori n-am de unde visa că mai sunt, dar voi pretinde că sala-i plină şi că-şi ronţăie cu loialitate popcornii, seminţele, alunele ori îşi sting setea cu apă, bere, vin, Martini alb cu măsline verzi, Pinacolada, ţuică cu portocale. Da. Acum, văzându-vă intimidant de mulţi, e cazul să zic şi eu ceva substanţial.

M-am răzgândit, cică. Apoi am revenit la cele dinainte, apoi iar am zis ba, ş-acum smulg petala cu “nu”. Care petală am socotit eu dinainte că e cu număr par şi-n total, cum nu se-mpart la doi, rectifica-voi pe ici pe colo şi anume prin punctele esenţiale, lăsând neperturbată minunea. Dar stând aşa, cu ochii-n tavan, m-a pleznit revelaţia lui 2013. Şi trebuia să o zic, să o strig. Auzi, io nu-s originală, nici măcar funny, nu-s mai specială decât ştiu eu care irepetabili, sunt idioată, depresivă, fraieră… so, Dumnezeule, ce mama mă-sii a durat atât?! Deci, vreau! Vreau să fiu o persoană normală, comună, banală, să mă piaptăn (pieptăn, scorţoşilor :p) dimineaţa, să fac, să dreg, să ies, să cunosc, să am stresul lor, să fiu oaie! M-am întors pe dreapta, am început să sparg biluţe de nailon cu ochii hipnotizaţi de dungile cearceafului ş-am prins elan stupid… Da! De aia o dau în bară cu toate, că încerc să mă ţin băţoasă şi altfel, ce lucru stupid, doar nu mănânc, nu dorm, nu mă cac special… Ooo daaa! Nu vreau control, cui îi trebuie control, eu vreau bătaie, chiar aşa?! Spală-te pe faţă, femeie, prindeţi aripile-n coadă şi împrieteneşte-te cu toţi, ia-ţi o viaţă normală, şosete monocolore şi împrumută pe destin, cu dobândă avantajoasă, un sens!

Întoarsă pe stânga, ceva nu se leagă. Adică dungile cearceafului sunt cărări bătute de căluţii mei vernili, care căluţi nu-s ca ai altora şi de vreme ce-s ai mei eu sunt aparte. Aşa că suită colea pe al meu piedestal strălucitor, regină peste vise şi letargii, ce să mă scobor eu dintr-ale mele demiurgice ceruri? Aici durerile-s metaforice, emoţiile experimente, aglomeraţiile-s asfixiante, ferestrele – muze. Interesant.

Între a fi un om normal şi demiurgic ratat, starea de fapt e următoarea: pitica toarnă cacao în sticluţa de Tedy, fabulând fascinaţii maro pe parchet în care mai apoi desena-vom steluţe. Înainte de care am probat ceva sentimentalisme în paşi de dans înalţi pentru ea, aplecaţi pentru mine. Magia momentului ne-a apropiat până la sărut, ceva între inocenţă şi inimă plină anticipând un peste ani lumină îndepărtat şi improbabil erotism, iar acum cartofii piureului se prind de fundul oalei, dar e sentiment şi e frumos şi e cald. Să ningă cu cacao peste lume!

O postare pe zi, cât mai e să mai fie sau o rămas. De cacao sau nu, Cudi-şi va cerne zilnic inepţiile în stilul marfă cu amănuntul, absurdizând cât îi poate capul, într-un discontinuu monolog virtual la scenă deschisă. Substanţial, ziceam. Oups, fix în secunda asta un om normal a identificat desfrâul căcăniu. Mă fac că nu pricep, pitica desenează îngeri, herghelia cică paşte. Na, că v-am oripilat. Două minute, două minute pierdute cu mine, citind un text inept, dar pozitiv; e ca un început care începe de undeva şi, la naiba, ăsta e un început care a început! Aşaaaaa! Piureul s-a ars, imaginaţia-mi zburdă, mă simt turist în viaţă, trebuie să văd, să cunosc, să simt, să râd, să îmbrăţişez cât pot, să dansez, să ţip, să gust, să condimentez, să iubesc, oh, daaa! Divorţez, măăăă! :p
…Şi sunt falită. :)))