Ştiţi avântul ala de orăşean când aflat într-o grădină de la ţară ţi-e drag să lucrezi pământul, să plantezi chestii, să te bucuri de aer curat şi soare, de ciripiturile păsărelelor şi de verde, de pomi înfloriţi, din astea? No, momentul ăla, zic, când ţi se pune în braţe un văling cu arpagic şi ţi se-ntinde înaintea ochilor un strat nesfârşit, mai precis lat de un metru juma şi lung de vreo 30, bulgăros niţel de la atâtea ploi, dar na, pământ dom’le, grădină, ardeleni harnici, exagerat de harnici aş zice, ba patologic de harnici.

Harnici nevoie mare, iar tu, Cudileaţă palidă de la atâta hibernat în apartament, inspirând adânc aerul de primăvară caldă, contemplând la rusticul peisajului, zicându-ţi în gând că asta nu-i muncă, asta-i relaxare, vindecare, fotosinteză, bujori în obrăjori. Şi te apuci. După fiecare rând de ceapă din cele câteva sute ale stratului mai faci o genuflexiune şi râde sufletu-n tine de ăi ce-şi numără pe Facebook caloriile arse alergând de-aiurea, fără a produce nimic; pe când ea, Cudi, cultivă şi slăbeşte frumos şi cu folos, vai de mine, se bombează dosul, adio celulită, vezi aici condiţie fizică, dar e chiar linişte şi ce frumos e cerul, uite râma şi-ţi aminteşti de pescuit şi mai arunci cât colo mai o piatră, mai un bolovan.

Undeva pe la jumătatea stratului simte că a slăbit satisfăcător pentru ziua în curs, muşchii au fost lucraţi îndeajuns, crede că se lasă cu febră musculară, deci enough. Dar na, vede pe mama punând usturoiul, în aceeaşi poziţie chircită, aplecată de spate; tatăl zici că a avut în meniu Redbull şi Duracell, şi-i dă ‘nainte cu croitul de straturi. Mă-mbie să mănânc, eu zic ba, hai să terminăm şi luăm masa împreună. Amândoi râd, eu nu pricep de ce, că mai e un sfert şi stratu-i gata, păi zice el: mai am vreo 3 kg de arpagic, pe lângă ăla din ligheanu’ tău. Şi alte patru straturi gata făcute. Nereuşind de la atâta soare-n cap să vizualizeze cât dracului o fi-nsemnând în lighean 3 kile de arpagic, Cudi tace şi-i dă înainte, calculând în sinea sa: un strat pe oră. Adică dacă pune osul la treabă, dovedeşte şi pe tat’su şi pe mă-sa, că doar ea-i  tânără şi în putere… Însă după vreo câteva sute de genuflexiuni şi de ore stat mai mult ciuci, entuziasmul ăla cu grădinăritul, feelingul ăla pozitiv de agricultor, cu tihna şi liniştea lui, s-au cam dus pe fluviile sâmbetii… Mai apoi, de la durerea de picioare chircite ori ameţeala aia când stai prea mult cu capu-n jos şi curu-n sus, îşi zice fata că dă-le-ncolo de ţoale curate, ne punem în cur din metru-n metru şi scăpăm de durere. Zis şi făcut. Dar din metru-n metru, ce efort sisific să ridici ditamai curu’ ca să-l muţi mai colea pe brazdă, şi tot aşa… şi tot aşa. Zice-apoi, dac-am murdărit nădragii-n cur cu pământ, ce mai contează genunchii… Şi iat-o-n când în patru labe, când în cur, întrebându-se de ce în jurul puşcăriilor nu se află plantaţii de ceapă, cu ce a greşit ea, ce naiba le trebuie atâta ceapă părinţilor, cine dracu mănâncă atâta ceapă, la naiba, cumpără de 5 milioane ceapă, le umple podul de ceapă, ceapă… şi iar CEAPĂ! Tatăl, încântat peste măsură că pe tarlaua lui se mişcă chestii de harnici ce suntem, într-o exclamaţie ruptă din suflet şi plină de entuziasm: „Păi la iarnă mâncăm numa’ slană cu ceapă!”. Câţiva metri mai încolo, o Cudileaţă geloasă pe râmele alea norocoase ce se târâie cu tot corpul pe pământ. Moment în care, privind în gol, se gândeşte la toate eşecurile vieţii ei, care viaţă e de căcat, că ea bea apă de la chiuvetă, că ea nu a emigrat pe continetul american, că unghiile ei pline de pământ n-arată deloc sexy şi că da, sushi-ul ei e din pită, slană, ceapă, că e jalnică şi că va plânge, da, va plânge, pentru fiecare ceapă plantată, când va fi s-o cureţe şi s-o mănânce.

Câteva ore mai târziu, cu genunchii tremurând ca piftiile, cu un rânjet tâmp pe faţă, dureri de coloană, început de insolaţie şi hernie de disc, iese pe poartă împleticindu-şi neinteligibil limba-n gură a ziua bună părinţilor. Care părinţi se-ntorceau la cele straturi, că au luat destulă pauză şi mai ales… „vremea nu stă”. Cu-n deget dureros în gură de la cât a sondat cu dânsul prin ţărână şi cu alte cinci pe tastatură, reculeasă niţel şi amânând întrebările existenţiale pe cînd o fi să cureţe ceapă, ceapă, ceapă, Cudi sfârşeşte prezenta inepţie c-o revelaţie revelatoare: n-o va săruta nimeni la iarnă…