Mi-e poftã dintr-o datã, mã evapor de unde sunt pentru a mã deschide în ce sunt. Indiferent cât de greu ar fi totul, pot zbura deasupra oceanului din mine şi fiecare prãbuşire e o nesperatã baie în spumã de trãiri. Vibrez la cea mai finã adiere, tremur, îndur şi sper, greşesc pentru a simţi. Niciodatã nu doresc sã fiu altfel. Zburând fãrã rãdãcini, cu aripi desprinse din zâmbet şi scop dictat de bãtãile pulsului, deasupra valurilor oceanului din mine, pãcãtos şi mântuitor. Fiecare lacrimã îmi ridicã survolul mai sus cu o treaptã şi fiecare greşealã îmi reinventeazã zborul edenic, atât de amplu, lin şi frumos, singular şi plin. Salvarea e rãmânerea, salvarea e zborul, salvarea e înãuntru. Salvarea nu e totul. Şi rãmân pe un vârf de val, încojuratã de spume albe imobile, privind adâncurile, întinderile, înaltul din mine. Inspiraţia îmi coboarã pleoapele peste cerurile goale şi le deschide spre ale mele şi nu cad ci mã ridic, mai sus decât am îndrãznit, strâmb în privirile lor şi drept într-ale mele. Din nou, ceremonialul valurilor şi-al spumelor de zãpadã se-nfiripã împrejuru-mi şi, fãrã a bãga de seamã, încet, încet, sub mine. Mã ridic în curbe, mã rãsucesc îmbrãţişând vidul şi mã opresc pe culmea unui nor, doar pentru a mai privi o datã oceanul învolburat de sub piele. Cum sã mã arunc altfel decât plinã de speranţã, în mine însãmi?! Şi-n cãdere las norii şi sorii, ochii şi simţul, inundându-mi plãmânii cu vis viu. Niciodatã nu doresc sã zbor altfel. Niciodatã. Never let me go. Never let me go.

Multumesc, Laura!