Ce bine ar fi dacă gândurile, amintirile, imaginile s-ar tipări singure, cu fidelitate, în culori, sunete, cuvinte. Cum aceasta nu se întâmplă, însă, iată exerciţiul meditaţiei, iată forma prost prelucrată a emoţiei, iată nostalgia, visul, ideea. M-am încăpăţânat, cu o umilă aroganţă, să am blog. Respectiv să mai am ceva căruia să mă dăruiesc mai mult sau mai puţin parţial, pensulând bucurii şi suferinţe, de capul meu. Cuvintele m-au înfăţişat în splendoarea străveziului meu, înşelându-mă atunci când am sperat că aş putea impregna ceva cu sensurile costumate în pretins har. Dacă nu sunt abilă în mânuirea propriilor gânduri, cum aş putea asambla cuvintele cu dichis, astfel încât să se audă când strig, să se simtă când ating, tremur, respir, vibrez?

Am căutat să marchez cumva slăbiciunile, efortul, amorţeala, tresăririle, ezitările, inerţia. M-am interpretat pe mine în fel şi chip, complicându-mi simplitatea, banalitatea şi inutilitatea. Am îndrăznit în neştiinţa mea, am răscolit neliniştea, am cutezat să zbor mai sus de gândurile şi ficţiunea mea, mi-am exercitat dreptul la mai mult. Cu un exces de dorinţe şi ignorarea propriilor contradicţii, cu sincere imprudenţe şi avânt copilăresc, am urmat sinuozităţile trăirilor mele şi m-am înfăţişat iritant de dezgolită. Aici am dobândit confortul de a fi multiplă. Mi-am interogat enigmele, am fost melancolică, seducătoare, urâtă, confuză, şireată, autoritară… în toate felurile. Am încercat, încă probez stiluri. M-am arătat de atâtea ori obosită şi dezgustată de viaţă, am suspinat enervant de mult, m-am delectat vorbind stupid despre iubire şi adevăr, libertate, fericire, despre Dumnezeu. M-am pretins deşteaptă. Iar voi, ăştia de citiţi, m-aţi lăsat să-mi supun teritorii, m-aţi răbdat cu rătăcirile mele, aţi trecut elegant cu vederea ruşinea mea, impusă cu dobândită pudoare. V-am făcut confidenţe obositoare şi inutile, v-am agasat cu presentimente false, cu repetări din care n-am învăţat lecţii, m-am foit neîncetat, fără a-mi afla locul. Am fost şi sunt îngrozitoare. Sunt încontinuu consternată, neîncetat casc ochii mari de copil, constant pun botul. Duc lupte închipuite, mă frământ, sunt melancoliă şi neîmblânzită, dezvolt stranii pasiuni şi stări, altoiesc mori de vânt, slujesc gânduri imprecise.

Pierd timpii, e prezent, e imperfect, e perfect compus şi atât de mult condiţional-optativ. Sunt tăcută în gălăgia mea, sunt blândă şi docilă, vedeţi? Sunt varză. Nu am să schimb, din nou, n-am să îndrept, n-am să îmbrac această lungă şi plictisitoare inepţie.